Ascultam într-o seară melodia Que Sera, Sera. M-a cuprins nostalgia copilăriei. Nu mă simțeam pregătită să îndur sentimentul acesta și am ales o lectură care să mă strecoare în altă zonă. Ha, Ha and Aha. Am găsit acolo o anecdotă. De-a noastră, de-a psihologilor:
Două mame stau de vorbă pe o bancă în parc, în timp ce își privesc copiii jucându-se.
— Câți ani au copiii dumneavoastră? întreabă una dintre mame.
— Avocatul are trei, iar medicul cinci.
Que sera, sera?
M-am gândit atunci la cuplul care vine în terapie de câteva luni. Doi tineri care așteaptă nașterea primului lor copil. I-am încurajat să scrie o scrisoare despre ce simt și despre ce speră, pe care s-o păstreze și pe care s-o citească din când în când, în ani.
Scrisorile lor au fost foarte emoționante. La sfârșitul sesiunii, viitorul tată a spus:
„Copilul meu va urma studii în domeniul economic. Asta o să-l împlinească profesional mai bine decât orice altceva”.
De aici ideea acestui articol. Iar titlul Que Sera, Sera mi se pare cum nu se poate mai potrivit.
Imagini suprapuse
Întâlnesc din ce în ce mai mulți copii care îndură, la propriu, ore de tenis, lecții de pian sau de vioară, meditații interminabile. De multe ori sursa se găsește în dorințele neîmplinite ale părinților față de propria lor viață. Motiv pentru care părinții insistă în a face din copiii lor oamenii de succes care să compenseze propriile lor vise frânte.
E un fapt confirmat de foarte multă vreme și statuat în teorie: părintele care se regăsește puternic în imaginea propriului copil, ignorând individualitatea acestuia, este mai susceptibil să dezvolte un astfel de model parental.
Vorbim despre părinții care își văd copiii ca pe propriile extensii de sine, mai degrabă decât ca pe niște persoane distincte, cu propriile speranțe și talente.
Cum verifici dacă ai un astfel de comportament?
Gândește-te dacă îți îndemni insistent copiii să urmeze un vis care nu le aparține, oferindu-le o perspectivă livrescă asupra eventualelor beneficii pe care le vor câștiga în timp. Gândește-te dacă nu cumva ai observat că ei nu au nici nici o chemare pentru activitățile impuse. Gândește-te dacă nu ignori aceste semnale, sperând că pofta vine mâncând.
Părinții obțin astfel o formă de satisfacție și un sens al rolului de părinte, prin rezolvarea indirectă a propriilor ambiții neîmplinite.
Succesul tău, succesul meu
Dar ce se întâmplă atunci când acești copii chiar au succesul scontat? Reușita lor se transformă în adăpostul părintelui care anulează orice inițiativă pentru propria-i viață. Se dedică în exclusivitate performanțelor copilului. Singurele motive de mândrie și de împlinire vin de acolo. Vorbesc, gândesc, trăiesc doar prin imaginea acestui succes.
La Universitatea din Utrecht, Olanda a fost efectuat un studiu, publicat în anul 2013 în revista Public Library of Science ONE.
Au fost selectați 65 de părinți care aveau copii cu vârste cuprinse între 8 și 15 de ani. Testul pe care l-au avut de completat măsura cât de mult își percep copilul ca fiind o parte din ei înșiși.
Participanții au fost apoi împărțiți în două grupuri. Membrii primului grup au fost rugați să scrie două din propriile lor ambiții pe care nu au reușit să le împlinească.
Lista a cuprins ”vise” dintre cele mai diverse. De la scrierea unui roman până la dezvoltarea unei afaceri de mare succes. De la visul de a deveni un jucător de tenis profesionist până la regretul că nu a devenit globe-trotter.
Părinții celui de-al doilea grup au fost rugați să reflecteze asupra unei persoane cunoscute despre care știau sigur că nu și-a împlinit visul de viață.
Și în concluzie?
Concluzia profesorului doctor Brad Bushman, de la Universitatea din Ohio, co-autor al studiului, a fost că părinții care au reflectat asupra propriilor vise pierdute, au mai multe șanse de a-și dori ca proprii lor copii să le împlinească.
În schimb, părinții care s-au gândit la ambițiile eșuate ale altor persoane, și-au exprimat opțiunea ca puii lor să-și urmeze propria cale, neconstrânși de ambiții exterioare voinței lor.
Cercetătorii au subliniat că părinții primului grup și-au considerat copilul ca fiind o parte din ei înșiși. Vedeau în fiul sau în fiica lor împlinirea propriilor vise. Rezultatele au sugerat că părinții care asociază puternic imaginea copiilor cu propria lor imagine de la aceeași vârstă sunt cei care-și transferă visele asupra copiilor.
Aceștia își trăiesc viața indirect prin intermediul copiilor.
Cercetătorii au avertizat asupra potențialelor dezavantaje ale acestei abordări, unul dintre acestea fiind dificultatea acestor copii, ajunși la vârsta maturității, de a-și stabili propria autonomie.
When I was just a little girl
Doris DAY – Que sera, sera
I asked my mother, what will I be
Will I be pretty, will I be rich
Here’s what she said to me.
Que Sera, Sera,
Whatever will be, will be
The future’s not ours, to see
Que Sera, Sera
What will be, will be.
