Cu ceva timp în urmă, într-o călătorie cu trenul spre Maramureș, doi bărbați tineri și zdraveni, plecați-veniți de pe la muncile care i-au înstrăinat de casă, au fost, ca și mine de altfel, martorii scenei care urmează.
Câți ani are?
Clasa a II-a. După ce urc, înțeleg. Biletele fuseseră vândute „cu locuri” doar ca test de perspicacitate. Convin, deci, asupra celui care ar putea fi locul 25 și sub privirile îngăduitoare, curioase și răsfățate de chinul meu, îmi urc valiza pe suportul de plexiglas.
Pe locurile din fața mea se așază o tânără minionă împreună cu băiețelul ei de trei ani și opt luni (aflu asta repede). Neastâmpărat și curios la primul lui drum cu trenul (aflu și asta), în minutul de după plecare împrăștie punga cu pufuleți, în următoarele treizeci urcă unde vrea, coboară cum vrea, stă pe unde vrea, în timp ce mama, prinsă în primul minut și apoi și în următoarele treizeci, în conversații telefonice, mizează pe privirile mele calde, pentru că ”se vede că aveți o mare înțelegere pentru copii.” Îmi stăpânesc impulsul de a mă repezi să-i tapetez creierii minionei cu reguli din Montessori, cel puțin.
”Cât o zâs doamna că are băiețelul?” mă întreabă unul dintre bărbați când mama și copilul ies pe culoar.
Trei ani și opt luni, îi spun. Trei ani și opt luni, repetă…No, amu îi p’e târzâu să mai aibă șepte ani de acasă.
Lecturi din Piaget, Bruner, Dewey, Rousseau și inclusiv Montessori se învălmășeau în simpla intuiție de om ”cu cei șapte ani de acasă”, crescut în respect față de tatăl care vorbea rar și aspru și cu mare dragoste pentru mama mereu împăciuitoare. Omul avea dreptate.
Mulțumesc pe această cale companiei naționale de căi ferate române care mi-a creat cadrul suficient și chiar peste (14 ore) pentru a reflecta la această secvență.
Despre limite
Acest articol se adresează părinților cu copii între 0 și 3 ani. În special lor. Mai târziu s-ar putea să devină p’e târzâu.
Copiii cresc imitând, preluând. În creșterea și educarea lor, trasarea de limite sănătoase este un proces esențial, dar și foarte, foarte provocator.
După ani de experiență de părinte și de psihoterapeut, opinia mea este că interdicția în forma ei clasică: Nu e voie, Nu acolo, Nu așa, etc. își demonstrează ineficiența pe termen scurt și erodează capacitatea de decizie a adultului de mai târziu. Interdicția funcționează de când lumea și pământul aproape la fel: mă faci curios, deci tot voi încerca la un moment dat.
Și atunci cum altfel trasăm limitele?
Alternative
Copilul este mai atras să aleagă decât să facă ce i se dictează. Când îi oferim șansa de a alege, el începe să înțeleagă că poate, că e capabil. Într-un cadru cu limite sănătoase, în care i se oferă alternative, copilul învață despre decizii și consecințe. Părintele care reușește să ofere variante va fi perceput ca partener. Nu complice, nu partizan, ci partener.
Cum facem asta?
Oferindu-i cadrul din care să aleagă. Ce gândește un copil când i se spune: Nu ai voie să faci asta? Așa, și acum ce fac? Asta nu, dar ce altceva am voie? Orice altceva? Ajută-mă să înțeleg.
Ai putea face așa (varianta 1) sau așa (varianta 2). Alege ce îți place mai mult.
De ce doar două variante? La vârste foarte mici, copilul nu are capacitatea cognitivă și nici experiențele care să susțină un proces de selecție mai amplu. Asigurați-vă, însă, că cel puțin într-una din cele două variante există un punct de interes pentru copil. Îi construiți în acest fel încrederea în parteneriat.
Consecințe
Tot ca partener este perceput și părintele care explică o consecință a acțiunii în locul deciziei unilaterale și fără drept de apel:
Hmm…Cred că e periculos felul în care te joci, ai putea să te lovești destul de rău. (consecință), în loc de Nu te juca așa, Vino imediat lângă mine, Nu te juca acolo, etc.
Mesajele primei frazei? Sunt aici cu tine, ești în siguranță, îmi pasă. Suntem împreună.
Dacă fraza este urmată de variante din care copilul poate alege, efectul va fi cel scontat.
Ofertă
Mai exact, o explicație clară, pe înțelesul copilului, plus oferta de ajutor (parteneriat) este o ecuație de succes.
Obiectul acesta este foarte fragil, adică se poate sparge ușor. Îți arăt cum să-l ții, cum să ai grijă de el, în loc de Nu pune mâna! Nu atinge! O să se spargă! (sau chiar mai rău: O să-l spargi!)
Lucrurile, manevrele pe care copilul le face împreună cu părintele vor fi, mai târziu, parte din portofoliul său de autonomie, de independență. Unii oameni se nasc dibaci, îndemânatici, descurcăreți, alții au mai mare nevoie de a învăța cum să facă. Deprinderile dobândite în copilărie se rafinează apoi. Deprinderile dobândite la maturitate cer multă muncă și uneori nu se mai rafinează.
Lecția pe care copilul o învață când adultul face lucruri în locul său, în mod repetat, din teama că strică sau din lipsa de timp și răbdare, este aceea a neputinței.
Consecvență și coerență
Schemele comportamentale pe care copilul le va integra în sistemul personalității lui se formează în urma modelelor pe care le primește în mod repetat. Dacă azi nu își adună jucăriile împrăștiate prin casă și suportă drept consecință, să zicem, faptul că nu își mai găsește jucăria preferată pentru care suferă și plânge, iar peste o săptămână aceeași ”abatere” este tratată cu umor, pupat pe creștet și cu Lasă că le adună mama, într-o situație similară copilul nu va avea inițiativa strângerii jucăriilor, ci va rămâne la pândă sau se va perfecționa în șantajul emoțional. Consecvența părinților, chiar dacă uneori ”ni se rupe inima”, are ca rezultat, printre altele, dezvoltarea spiritului de inițiativă.
Nu pledez pentru inflexibilitate, vorbesc doar despre sănătatea emoțională a copiilor care cresc într-un mediu în care ancorele sunt mereu acolo unde ei au învățat că sunt.
Și mai departe?
Mai departe avem șansa unui adolescent care este mai puțin vulnerabil la ofertele nefiltrate ale grupului din care ajunge să facă parte. Pentru că a experimentat alegerile, deciziile, propriul filtru.
La vârste mici, copiii se orientează exclusiv spre modelul parental. La adolescență, grupul de prieteni devine un reper major. Copilul care a făcut mereu ce și cum i s-a spus, fără a învăța cum e cu propria decizie, va trece în etapa următoare de viață la a face aproape tot din ce și cum îi spun prietenii. Pentru că așa e obișnuit: să i se dicteze.
”Andrei are 15 ani și e foarte ușor influențabil, orice îi spun prietenii e mai bine decât ce îi spunem noi, părinții.”
Oricum ai întoarce fraza asta, Andrei face numai ce i se spune. Nimic despre propriile alegeri. În cazul de față, lui Andrei i se cere ceva ce nu i s-a dat: încrederea că poate să aleagă bine ”de capul lui.” E ca și cum ai cere unei bănci o dobândă pentru o sumă de bani pe care nu ai depus-o niciodată, ai ținut-o pentru tine, la saltea.
Cei șapte ani de acasă x 2
Câștigul în procesul acesta de căutare și găsire de variante din care copilul să aleagă este la dublu: și părintele învață ceva. Învață cum să creeze alternative în acord cu nevoile reale ale copilului.
”Flick-flack-ul ăsta, slalomul ăsta printre variante e uneori epuizant și se întâmplă să nici nu am timp, chef, răbdare.”
Așa e la început. E un exercițiu nou. Nu ne spune nimeni cum să facem. Ține de creativitatea noastră, de fler, de inspirație, de conjunctură, de observațiile pe care le facem asupra comportamentului copilului. Suntem și noi asemeni copiilor noștri: nu știm cum. Avem, la rândul nostru, nevoie de cei șapte ani de acasă ca părinți.
Când vine vorba despre investițiile financiare ale familiei, apelezi la consultanți financiari. Când vine vorba despre investițiile în creșterea copilului tău, la cine apelezi?
