Printre formulările cel mai des folosite de cei care încep procesul de terapie sunt: Am/are o problemă, Cred că e o problemă cu…, Problema este că… .
Ce e o problemă pentru care apelăm la psihoterapie?
Oamenii ajung la psihoterapeut din motive foarte diverse. Unele dintre acestea sunt:
- Cineva le repetă: Ai o problemă: ești prea impulsiv, Problema ta e agresivitatea, Ești timid, asta e problema, Nu ești sociabil și e o problemă, Nu ești punctual, Nu comunici, etc.
- Trăiesc un disconfort emoțional, relațional, comportamental și simt că au nevoie de o schimbare de perspectivă.
- Cred că venind în terapie vor înțelege și eventual vor rezolva viețile altora.
Hai să luăm ca exemplu un subpunct al punctului 1.
Adolescent, clasa a IX-a. Introvert, dar nu antisocial. Timid, dar nu total retras. A venit în terapie pentru că părinții consideră că are „o problemă”, dar și pentru că își dorește să simtă „viața de licean”. Vorbește despre el cu încredere și cu destul de mult curaj, pentru o persoană introvertă:
Dacă nu mă cheamă nimeni să ies în pauze, zac în clasă cu zilele. Bine, e și complicat. Cei care ies în pauze fumează, eu nu fumez.
Îmi prinde privirea și răspunde întrebării care nu apucă să fie rostită:
Mai sunt și alții, da, care nu fumează. Și până la urmă, nu e obligatoriu să fumez. Aș putea ieși chiar dacă nu mă cheamă cineva. Am mai făcut asta și a fost bine. Adică nu m-au respins. Am și vorbit…
Discutăm puțin despre caracteristicile temperamentului său și ale tipului de personalitate care începe să se contureze. Îi povestesc despre cum un introvert e la fel de bun ca și un extrovert. Îi mai spun că și într-un caz și în celălalt e nevoie de echilibru. Și hai să ne îndreptăm atenția spre a câștiga acest echilibru.
Permiteți-mi o subliniere legată de formularea „ai o problemă” pe care o folosim când vrem să încurajăm adolescenții să modifice un comportament. Cu rezolvarea de probleme se confruntă zilnic. Nu e neapărat ceva care să-i atragă. Dacă le mai dăm de rezolvat încă una, și care mai are de-a face și cu identitatea lor, i-am cam pierdut.
Dacă pornim de la a identifica zona benefică a comportamentului de „rezolvat” și care ar fi bine chiar să fie potențată, rezultatele la care vom ajunge pot fi uimitoare.
Nu o problemă, ci pur și simplu o caracteristică a personalității
Am stabilit împreună că un introvert are o gândire profundă. Am concluzionat, tot împreună, că persoanele introverte analizează mai mult situațiile și, pe cale de consecință, pot lua decizii mai bine informate.
Și nu vorbește gura fără mine. Și asta e bine, nu?
Da, e foarte bine să fiți împreună când ai ceva de spus. Remarca mea l-a amuzat și a plecat cu o temă autoimpusă: în fiecare zi a săptămânii în curs va ieși în pauze. Și va și vorbi puțin cu colegii. Am aplaudat decizia.
Și nu știu dacă am făcut bine sau nu, dar am adăugat că mai degrabă va fi ascultat un introvert care vorbește rar decât un extrovert care vorbește mult. O să mai lucrez la această tușă.
Construcția noastră psihică, emoțional-afectivă, comportamentală, are elemente date, moștenite și elemente preluate din influențele mediului, din cultura și civilizația în care trăim, din educația pe care o primim. Când oricare dintre acestea ne aduce prejudicii și înțelegem asta, atunci e punctul de intervenție: ajustăm, estompăm, refacem trasee, reformulăm vechi credințe. Nu caracteristica în sine e problema. O problemă poate fi modul în care aceasta se manifestă și felul în care ne afectează viața.
Nu e magie
Sunt doar câteva lecții pe înțelesul adolescentului despre identificarea particularităților manifeste și a celor în stare latentă. La întrebarea simplă: Ce îți place la tine, la felul în care ești, adolescenții găsesc, în general, greu un răspuns. Motivul ține de imaginea despre ei înșiși pe care și-o construiesc prin raportarea la opiniile adulților. Ceea ce nu ar fi rău dacă ar fi bine…formulate.
Ce ți-ar plăcea să pui mai mult în valoare din felul în care ești? Ce ți-ar plăcea să estompezi în comportamentul tău pentru că îți aduce „belele”?
Cu aceste două întrebări și cu toate răspunsurile lor, am jonglat câteva săptămâni bune. Le-am întors pe toate fețele, că au multe. Lumini, umbre, unghiuri, linii curbe, linii frânte.
Fapt este, însă, că la patru luni de la începutul liceului, adolescentul nostru m-a rugat să schimbăm ziua de terapie pentru ca să poată merge cu colegii la shaorma. Cu de toate.
