Amintirile pe care le am despre orele de educație fizică și sport sunt dintre cele mai frumoase. Profesorii și apoi antrenorii pe care i-am avut au contribuit din plin la asta.
Educație (nu numai) fizică
Din orele de educație fizică și sport am învățat ce înseamnă fair-play aplicat în orice tip de relație aș avea. Nu-mi iese întotdeauna, dar am la ce să mă întorc atunci când îmi dau seama că am greșit. Câștig când sunt mai bun decât celălalt. Nu pun piedică, nu trag de tricou, nu scuip. Mai sudui uneori (da, conduc prin București).
Am învățat să respect și să nu-i desconsider pe cei care nu au calitățile mele (de sportiv, în această instanță). Cu siguranță nici eu nu ajung la performanțele pe care ei le au în alte domenii. De la toți și de la fiecare în parte am de învățat. Toți și fiecare în parte m-ar putea desconsidera, la rândul lor.
Tot de pe atunci se trage și convingerea mea că sportul nu e o pedeapsă.
Dacă nu strângi mingile, te califici la 20 de genuflexiuni.
Dacă vorbești în timpul orei, faci două ture de teren.
Ce rotiri de brațe sunt astea, parcă ești făcut din cârpe.
Vă sună cunoscut?
Genuflexiunile dezvoltă forța picioarelor, le menține o formă frumoasă, îmbunătățesc echilibrul. Așadar nu sunt o pedeapsă, ci o invenție minunată pentru sănătate. Câțiva clujeni inventivi, care probabil au fost pedepsiți la rândul lor cândva, au făcut din genuflexiuni bilet de transport.
Turele de alergare constituie una dintre cele mai ușoare metode dintr-un antrenament cardio eficient și una dintre cele mai sigure modalități de a ne menține în formă. Așadar, nu sunt o pedeapsă. Sau nu ar trebui să fie trecute la acest capitol.
Corectarea mișcărilor corpului se face prin exemplu personal. Indiferent dacă vorbim despre copii sau despre adulți. Nu prin admonestare sau umilire. Imaginea de sine se formează în timp și în acest proces percepția asupra propriului corp este o parte extrem de importantă. Dacă lovești aici în copilărie, cicatricile rămân toată viața. Mai adânci sau nu, dar vor fi acolo.
E absolut firesc să respingem, conștient sau nu, orice activitate pe care o vom asocia cu pedeapsa. V-ați gândit vreodată, în perioadele în care tot amânați să ajungeți la sală sau să faceți orice formă de mișcare, că poate, undeva bine ascuns, este acest fel de a percepe sportul, mișcarea? Ca pe o corvoadă, ca pe o umilință sau ca pe o pedeapsă primită cândva în copilărie?
Când începe ora de sport?
Una dintre pasiunile mele este tenisul. Nu am fost jucător de performanță, e un sport pe care l-am descoperit la maturitate, dar pe care îl practic cu foarte multă bucurie.
Așa cum cred că se întâmplă în orice țară care are la un moment dat mari campioni într-un sport, și în România numărul de copii care practică tenisul a crescut în ultimii ani. Vin mulți și la terenurile unde joc și eu. De toate vârstele, mai mici, mai mari, mai adolescenți.
În urma lor, nu a tuturor, dar a celor mai mulți, vin părinți, bunici, alți aparținători. Eu îi numesc cărători. În sinea mea, să nu credeți altfel. Tocmai ce vă spuneam că am învățat fair-play-ul. Cărători de termobag-uri sau tot felul de alte genți.
Ora de sport nu începe când copilul intră pe teren. Ora lui de sport începe când își pregătește echipamentul (mai bine, mai puțin bine, asta e, o să învețe), când își ia termobag-ul în spate și pornește către teren. Când știe exact ce are în termobag și nu-și ceartă cărătorul că nu a pus ce și cum trebuie.
Da, și asta am învățat de la orele de educație (nu numai) fizică. Să răspund pentru acțiunile mele. Să nu caut vinovați cu tot dinadinsul. Nu am ce-mi trebuie pentru ora de sport? Înseamnă că eu nu m-am pregătit. Eu.
Când se încheie ora de sport?
Da, exact. Când micul sportiv își adună lucrurile și le așază mai bine, mai puțin bine, asta e, o să învețe, în termobag. Apoi îl pune în spate, salută, eventual mulțumește și părăsește terenul. E deja obosit, o să spuneți, de ce să nu îl ajute cineva?
Pentru că nu îl va ajuta. Nu sunt absurdă și iau în considerare existența excepțiilor.
Conform DEX:
Excepție=abatere de la regula generală
Dacă regula generală este deja stabilită și bine cunoscută, excepția va fi cu ușurință reperată.
Completez o afirmație de mai sus: ora de sport se încheie, de fapt, acasă, în fața coșului de rufe.
Și dacă nu știe cum să-și organizeze geanta de sport și echipamentul?
Sigur că nu știe. Nu s-a născut cu această informație. Cum se pune echipamentul în geanta de sport, cum se scot lucrurile, cum se reașază, cum se sortează ce e de spălat, toate se fac de câteva ori împreună cu părintele. Împreună.
Împreună este cu totul altceva decât deloc. Copilul nu poate, nu știe cum? Adultul este modelul, reperul și exemplul. Nu cărătorul șef. Orice revoltă ulterioară nu va fi luată în considerare.
Ne dorim pentru copiii noștri o viață frumoasă și ușoară, dar le-o îngreunăm lăsându-i să învețe la maturitate lucrurile pe care le-ar fi putut dobândi în copilărie. Ciuntim din responsabilitățile pe care ar trebui să le aibă în mod firesc și mai târziu întreaga societate le cere să fie pe deplin responsabili. O societate în care nimeni nu vrea să fie cărătorul.
