” Îmi spune mereu: fericirea începe cu tine. Dar o văd tot timpul nefericită și eu nu mai știu cum să mă port!”
Se așază pe fotoliu, cu mâinile încrucișate, cu tot corpul scăpat de sub control, mic, umilit, încovoiat. Are ochii roșii. A plâns pe drum. Suntem la a patra ședință. Îi întind cutia cu șervețele.
– Ei…doar n-o să plâng aici.
– De ce nu?
– Cum o să fac așa ceva?
Îi zâmbesc și îl încurajez să ia șervețelul care își ridică, obraznic și ușor îmbietor, colțul din cutia dantelată.
Plânge încet și îmi spune la fel de încet, încă o dată, că nu știe ce ar mai trebui să facă s-o vadă mulțumită.
”Ea nu e fericită”
Este leit-motivul tuturor întâlnirilor.
– Dacă fac, îmi spune ”Lasă, fac eu, că tu nu știi.” Dacă nu fac, se supără și țipă că nu fac. Aș folosi o expresie urâtă pentru felul în care se poartă.
– Care e acea expresie? Crezi că o poți înlocui cu altceva? Crezi că te pot ajuta să o înlocuiești? Știu că sunt prea multe întrebări dintr-o dată, alege una dintre ele.
– Expresia este: se isterizează. Asta este și nu o înlocuiesc! Se isterizează din orice. Dintr-un lucru cât de mic.
– De ce s-a supărat ultima oară?
– Acum, pe drum, venind încoace. Pentru că am întrebat-o ce facem mâine, sâmbătă. Mi-a spus că ea nu e agenție de turism, să mă gândesc și eu la ceva. Eu i-am răspuns că aș vrea să mergem la echitație. N-am mai fost de mult și îmi place. Mi-a spus că ar trebui să-mi amintesc că sunt o grămadă de alte treburi de făcut în week-end, la care eu nu mă gândesc niciodată. Am întrebat-o la ce nu mă gândesc. ”Las că știi tu.” Nu știu, chiar nu știu. Și ea e jos, mă așteaptă în mașină și nu e fericită.
În grija mamei
Mihăiță are 13 ani. Locuiește doar cu mama sa de când părinții au divorțat. El avea doi ani atunci. Mama nu a mai avut nici un partener de cuplu în această perioadă. Mihăiță nu este un elev slab, dar pare destul de dezinteresat de școală.
Întreaga grijă a mamei se îndreaptă către rezultatele lui de care nu e mulțumită. În întâlnirea pe care am avut-o cu mama, îmi spunea că face tot ce poate: stă lângă el când își face temele, îl supraveghează mereu, vorbește cu el la telefon în fiecare pauză. Dar el, Mihăiță, nu se ridică deloc la nivelul așteptărilor sale.
Ar vrea să-l știe un adult împlinit, dar pe drumul pe care e acum nu vede cum s-ar putea întâmpla asta.
Mihăiță e pasionat de echitație și de baschet. ”Niște prostii, ce poate face cu ele în viață?” Și plânge mult. De fapt, de asta au venit în terapie. Pentru că Mihăiță încearcă să rezolve orice prin plâns. Plânge mai ales când ia note mici. Pentru că mama iar nu va fi fericită.
Relația cu tatăl nu este constantă. E un om de afaceri de succes, mai mult plecat din țară. Mama simte greu responsabilitatea de a-l crește pe Mihăiță ireproșabil și de a dovedi tuturor calitățile sale de părinte unic. Pe de o parte îi dă exemplul de succes al tatălui, pe de altă parte: ”O să ajungi fără familie, ca taică-tău.”
Așadar, mama singură este susținătorului familiei, al disciplinei, este modelul și gardianul șef al copilului în tot ce înseamnă sănătate, educație, fericire. Ea face o încercare eroică de a îndeplini și excela în toate aceste roluri și chiar mai mult. Mihăiță trebuie să devină partenerul care o susține în acest demers. Umerii lui sunt firavi, responsabilitățile destul de ambiguu formulate și, mai presus de orice, nu este adultul partener, ci copilul în dezvoltare.
Și atunci…
Ce poate face o mamă care își crește singură băiatul?
Poate să evite să-l transforme în ”bărbatul din casă”. Adevărat, mama dorește să îl învețe să crească pentru a fi om, dar există o distincție între a fi „micul bărbat’ și responsabilitatea pentru lucruri pe care de obicei le fac adulții. Copilul nu este un confident, un cavaler în armură strălucitoare sau terapeutul mamei. Și ar fi extraordinar dacă mama ar reuși să oprească pornirile celor care îi sugerează fiului că acum el este ”bărbatul casei” sau că trebuie să aibă „grijă de mămica.”
Și ce mai poate face o mamă care își crește singură băiatul?
Îl poate susține prin recunoașterea talentelor sale reale, vorbind despre acestea și oferindu-i oportunități de a excela astfel. Împlinindu-i nevoia de a aparține unui grup cu aceleași preocupări ca ale lui. Băieții care cresc fără tată se simt, de multe ori, incompleți, singuri și lipsiți de o identitate puternică.
Ar putea discuta cu băiatul despre diferența dintre sex și dragoste. E bine să-i amintească și că el a fost conceput din dragoste. Poate apela la o rudă sau un alt bărbat important în viața lui care să-i vorbească despre aspectele emoționale ale întâlnirilor romantice, ale sexului și ale iubirii.
Fără un tată prezent, care să contribuie la modelarea caracterului fiului și să reflecte comportamentele adecvate pentru adulții de sex masculin, cum ar fi respectul, auto-disciplina, politețea, civismul și încrederea, băieții sunt tentați să aleagă trăsături de caracter din lumea din jurul lor, nu întotdeauna după cele mai bune criterii.
Ar mai fi ceva?
Poate urmări care sunt persoanele pe care băiatul le imită. Pentru că mama este partea centrală a vieții lui, probabil că el încorporează o mulțime de valori și comportamente ale acesteia. E de dorit ca mama să se înconjoare de oameni pe care băiatul să îi aibă mentori. Nu e nici rușinos și nici greșit să-ți accepți și să-ți recunoști limitele, ca mamă, în fața propriului fiu. Îi va fi mai puțin frică să greșească și va înțelege că așa arată drumul către relațiile sănătoase.
Și ce mai poate face o mamă care își crește singură băiatul?
Dacă fiul său are un tată care trăiește în afara casei, studiile arată că orice contact, oricât de firav, cu tata, este benefic. Mama îi va face fiului său un bine extraordinar dacă ar pune deoparte sentimentele de amărăciune, înstrăinare sau judecată, dacă ar face tot ce poate pentru a-l ajuta să-și întâlnească tatăl.
Și, peste toate acestea, să păstreze și să respecte frumusețea identității propriului ei fiu, fără comparații inutile și scenarii pe care acesta nu este pregătit să le interpreteze.
