O mai veche obișnuință a unor generații de părinți și de profesori era motivarea negativă a copiilor și a adolescenților. Metoda pe care, mai în glumă, mai în serios, eu o numesc Te motivez de nu te vezi, a fost preluată și este perpetuată. Spre nedumerirea mea, tocmai de aceia care de obicei reclamă, într-o formă sau alta, acest tip de educație primită în copilărie. O fi sau nu o fi bine și cu negativul?
Te desființez, deci te motivez
În șirul:
3×1=3
3×2=6
3×3=8
3×4=12
3×5=15
sunt patru exerciții corecte sau unul incorect? Ambele răspunsuri sunt bune, important e pe care suntem tentați să-l alegem primul.
Dacă acest șir de înmulțiri simple ar apărea în tema copilului tău, ce i-ai spune prima dată?
Vezi că (iar) ai greșit sau
Ai patru exerciții corecte (bravo), mai verifică o dată
Nu încerc să stabilesc răspunsul universal valabil și să spun că doar una dintre variante ar fi întotdeauna sănătoasă. Sunt cel puțin doi factori de luat în considerare:
- Care este scopul tău într-o astfel de situație? Să-l desființezi pentru greșeală? Să-l obișnuiești cu greul, că în viață se va lovi mereu de obstacole? Să-i arăți ce grozav ești tu, adultul, pentru că deja știi, ai trecut cândva prin toate astea? Să-l ajuți să găsească ce e greșit, să înțeleagă și să corecteze singur? Să-i arăți că poate mai bine?
- Cum funcționează mai bine copilul/adolescentul tău? Ce ai observat, ce știi despre el?
A observa și mai apoi a înțelege care este cea mai bună metodă de a-ți motiva copilul este una dintre cheile care îi vor deschide mai târziu ușile către cunoașterea de sine.
Exercițiul
Mă întâlnesc aproape zilnic cu adolescenți. Sunt mai multe categorii:
- Cei care vin din proprie inițiativă și în pofida opiniei părinților (dar cu acordul lor): Ce poți să spui unui străin și nu poți să-mi spui mie? De ce ai nevoie de psiholog, ce probleme așa grave ai?
- Cei care vin la cabinet din proprie inițiativă, cu acordul și în acordul părinților.
- Cei care vin la cabinet împinși de părinți și care îmi testează buna credință.
Cu oricare, din oricare categorie ar face parte, lucrez cu la fel de multă pasiune.
Ce constat cel mai adesea, vorbind despre tipuri de motivație/motivare este că mai toți adolescenții cu care lucrez știu ce au de corectat. În comportamentul lor, de exemplu. Li se spune, li se repetă acasă și la școală. Au liste lungi de Așa nu pe care sunt în stare să le turuie pe de rost mai ceva ca pe eseurile dictate la ora de română, pentru bac.
Știu ei și care este idealul cerut. Ce nu știu ei, însă, este cum și cu ce. Nu le dă nimeni instrumentarul și nu îi învață nimeni cum să-l folosească. Ești în punctul A, ți se cere să ajungi în punctul B, dar nu știi cum și cu ce te vei deplasa.
Exercițiul pe care îl fac cel mai adesea în astfel de cazuri este cel al identificării calităților individuale. Ați putea spune: Așa, și? Ce mare șmecherie?
E mare șmecherie. Și e mare din cel puțin trei motive:
Adolescenții noștri nu au obișnuința de a-și observa calitățile, lucrurile bune pe care le manifestă sau le au în structura lor. Nu li se arată că există. Nu sunt încurajați să vorbească despre acestea. Nici acasă, nici la școală.
Sistemul nostru educațional subliniază greșelile, fie că e vorba despre notarea cunoștințelor, fie că e vorba despre comportament.
Adolescenții nu cunosc cuvintele limbii române care denumesc calitățile lor. Nu e o glumă și nici vreo figură de stil de dragul articolului.
(Re)cunoașterea de sine
Pornind de la observația de mai sus, am organizat un atelier pentru liceeni. Tema: (Re)cunoașterea de sine.
Până la a începe drumul fără de sfârșit al cunoașterii de sine, e nevoie să te recunoști în cuvintele limbii materne. Să știi cum se spune.
Am avut ca punct de pornire o listă cu 60 de cuvinte care denumesc trăsături pozitive de caracter și de temperament și care se vor regăsi, în anii de maturitate, în structura personalității pe deplin constituită.
Am avut un public de aproximativ 100 de liceeni și lucrurile au decurs cam așa:
La întrebarea Există cuvinte în listă al căror sens nu-l înțelegi?, 80 dintre ei au răspuns Da, cel puțin două.
La întrebarea Există cel puțin o trăsătură la care te-ai gândit acum pentru prima oară?, 92 au răspuns Da.
Am continuat exercițiul rugându-i să se gândească la o situație trăită și pe care, privind-o acum, ar prefera să o trateze altfel. Doar auto-reflecție, nimic care să îi pună într-o ipostază jenantă în fața celorlalți.
Pasul următor a fost să găsească acele trăsături pe care le au și care i-ar fi ajutat să modifice situația dată. Cum altfel? Și mai ales, cu ce?
Studiu de caz
Unii dintre liceeni au ales să vorbească:
”Am dat de pământ meditațiile de matematică pentru că întârziam mereu și proful a refuzat să mă mai primească. Ai mei au explodat: Nu ești punctual, ești iresponsabil, nu ne putem baza pe tine, etc. Mi-a părut și mie foarte rău. Ca pedeapsă, părinții mi-au făcut un program foarte strict de învățat singur. Nu mai ieșeam nicăieri. Eu sunt un tip ambițios și perseverent (am notat și aici, pe listă) și am reușit să recuperez destul de mult din materie. Ai mei au spus doar: Până nu pune omul biciul pe tine, nu faci nimic.”
Vă invit să vă gândiți la o reformulare a acestei întâmplări. Amendamentele mele sunt următoarele:
Supărarea unui părinte într-o situație similară e de înțeles. Aș umbla puțin la acordul fin al consecinței sau pedepsei și aș face diferența dintre acestea și încurajarea de a învăța singur pentru că e un tip ambițios și perseverent. Pedepsesc nepunctualitatea, dar păstrez motivația copilului pentru învățare. Eu, părintele, asta vreau, nu? Să învețe cu plăcere. Pe cât e posibil. Învățatul singur nu e o pedeapsă. E o ofertă: „Ești suficient de ambițios ca să reușești și singur.” În traducere și în acord cu tema articolului, subliniez o trăsătură a copilului pentru a-l încuraja să acționeze în direcția dorită, să corecteze un comportament.
Una dintre concluziile mele este că dacă tot le arătăm mai mereu ce nu e bine, nu e corect, nu se face, să îi ajutăm să găsească în depozitul lor de bine uneltele potrivite pe care să le valorifice ca să îndrepte, repare, corecteze, ajusteze.
Nu știu câți profesori diriginți sau profesori de limbă română vor citi acest articol. Dacă eu aș fi unul dintre aceștia, mi-aș pune serios întrebarea ce fac eu dacă elevii mei la finalul clasei a IX-a nu cunosc sensul cuvintelor altruist sau jovial. Și asta nu doar din motive de (re)cunoaștere lingvistică.
