Când intra în cabinet, îndoia ușor genunchii, ceea ce o făcea și mai mică decât e, călca ușor pe vârfuri, de parcă ar fi vrut să se ridice de pe tocuri, să le facă invizibile, să treacă neobservată și să se așeze într-un colț, cel mai îndepărtat.
Rita are tocuri
Una dintre bucuriile pe care le am ca psihoterapeut este reîntâlnirea cu foști clienți. Întâmplătoare sau nu, după luni de la încheierea terapiei sau după ani.
Un număr de telefon necunoscut. Răspund.
– Daniela?
– Da.
– Ah, speram să ai același număr de telefon. Sunt Rita. Rita C. Am fost clienta ta în urmă cu trei ani. Sper să-ți amintești de mine.
Da, mi-am amintit de Rita și am stabilit să ne vedem a doua zi, la una dintre terasele pe care lumina de vară le îmbrățișează mai mult decât pe celelalte.
Am ajuns devreme și am așteptat-o. M-am așezat cu fața spre stradă. Îmi place să observ. Îmi place să simt. Din spatele meu veneau cuvinte întregi sau întrerupte, foșnete, târșâituri, cadențe de pași. Încercam să ghicesc cui aparținea fiecare sunet. M-am înșelat de vreo două ori.
Am zărit-o pe Rita venind spre mine. Din toată înfățișarea pe care mi-o aduceam aminte, rămăsese fidelă doar statura minionă, părul lung și drept și expresia feței senină, aproape copilăroasă. Postura, mersul, gesturile nu le recunoșteam. Din tot stilul ei vestimentar, care era unul extrem de sobru, formal, păstrase doar încălțămintea cu tocuri.
Mi-a povestit despre viața ei în Statele Unite. Ne-am amintit lucruri din întâlnirile noastre. Printre acestea și motivul venirii ei în terapie.
Toc, toc pe asfalt
– Știi ce-mi amintesc foarte clar? Momentul în care m-am hotărât să încep terapia. O dimineață de toamnă. Eram în întârziere și căutam aproape disperată ceva cu care să mă îmbrac mai repede. În toată graba mea, mi-am dat seama ce făceam. Și făceam asta de ani: îmi alegeam hainele, ținutele după atât de multe criterii care nu-mi aparțineau încât garderoba mea putea să fie împărțită și să poarte etichete: „Soacra”, „Elena”, „Elena CEO-ul”, „Vlad”, „Ai mei”, etc. Nu aveam nimic pe care să scrie „Rita”.
Oamenii verifică prognoza meteo și se îmbracă. Eu aveam n-șpe mii de criterii: să-i placă nu știu cui, să fie în acord cu nu știu cine, să nu se spună cine știe ce, să nu par în vreun fel, să nu. În dimineața aceea mi-am dat seama că urma să am mai multe întâlniri, profesionale și personale. Conform criteriilor după care existam ar fi trebuit să-mi iau cu mine vreo patru ținute și să mă schimb de tot atâtea ori. Mă grăbeam tare și cum nu mă puteam hotărî, am înțeles și de ce. Aveam numărul tău de la o prietenă și te-am sunat.
Ce-mi aduceam eu aminte din lucrul cu Rita era claritatea cu care își formula obiectivele. Felul în care asculta. Conștiinciozitatea cu care își urmărea progresele sau recăderile. Și mersul pe vârfuri. Să nu deranjeze. Să nu i se audă pașii.
– Mă bucur că-ți amintești asta. E lucrul pe care mi l-a reproșat și Vlad la finalul căsniciei noastre. Că merg pe vârfuri. Eu i-am reproșat că el mă adusese în starea aceea, de veșnică întrebare: Sunt „conformă”? Mi-am dat seama că greșeam. Eram deja în State. Singuri, într-un proces foarte greu de adaptare. Mi-am luat toate notițele pe care le-am făcut în perioada terapiei legate de încrederea mea în ce și cum sunt. Și am aplicat, frate.
Mi-a fost greu de nu pot să spun și nici nu vreau să-mi amintesc. Dar așa cum în dimineața aceea am știut că nu se mai poate fără terapie, tot așa am simțit și momentul în care am ieșit din crisalidă. Eram pe una dintre străzile din New York. Mergeam spre un vernisaj pe care îl organizasem pentru un artist român. Repetam în minte câteva fraze, imaginam desfășurarea. Era, însă, un fundal care mă urmărea, ceva nou, nu-mi dădeam seama ce anume.
M-am văzut într-o vitrină și dintr-o dată am înțeles! Atunci am știut că îmi câștigasem încrederea în mine, siguranța că alegerile mele nu-s mai prejos decât ale altora: îmi auzeam tocurile pe asfalt și asta nu mă mai făcea să mă simt prost. Nu-mi păsa dacă eventual aș fi atras atenția. Le lăsam să se audă. Pășeam fără grija că zgomotul tocurilor mele ar putea deranja. Nu îndoiam genunchii. Am continuat să calc mai apăsat. Intenționat. Să se audă. Să le aud.
Sunt atât de liberă. Și am o garderobă super mișto numai a mea. „Rita”
După întoarcerea Ritei la casa ei de peste ocean, am continuat să mai vorbim din când în când. I-am cerut permisiunea să transform metafora tocurilor care se aud pe asfalt în poveste care să inspire orice efort de stimă de sine. Să poți surprinde momentul de ieșire din crisalidă, cum l-a numit Rita, mi se pare fantastic. Pentru asta, însă, e nevoie să îți dai seama că ești prins acolo. Să nu învinovățești pe nimeni pentru asta și mai ales să îți dorești să te eliberezi.
