Adaug încă o tușă în tabloul acestui blog: controlul impulsurilor. De data aceasta o tușă fină care face o diferență surprinzător de mare în felul în care poate fi modificat un comportament, o obișnuință: consumul de dulciuri, de exemplu.
Tentații dulci ca-n București…
Oana este o femeie frumoasă în pragul celor 40 de ani. Incriminează mâncatul compulsiv de dulciuri. O secvență din lucrul nostru pe controlul impulsurilor arată cam așa:
– M-am îngrășat. Divorțul ăsta m-a dat peste cap de tot. Fac lucruri fără să-mi dau seama că le fac. Îmi propun în fiecare dimineață să am o zi fără dulciuri. Și după ce dau gata o ciocolată întreagă, așa, mai din bucăți, îmi dau seama ce am făcut. Și am o stare de nemulțumire, de nici nu pot să-ți spun. Așadar, problema pe care vreau să o rezolv în următoarele ședințe este mâncatul ăsta nestăpânit, de dulciuri.
– Cum ajungi la dulciuri?
– Ușor. Le pun în coșul de cumpărături.
– Înțeleg, deci, că problema nu e mâncatul de dulciuri.
– Adică…problema mea e că le cumpăr?
– Du-te mai în urmă.
– Nu mă prind.
– Ce faci înainte de a pune dulciurile în coș?
– Le iau de pe raft.
– Asta e.
– Mă crezi că nu-mi dau seama?
– Eu cred tot ce-mi spui.
– Exagerez. Sigur că-mi dau seama. De fapt, nu mă pot abține.
– Aici e cheia. În fraza asta. Poți, te rog, să schimbi afirmația în întrebare?
– „De fapt, nu mă pot abține?” Uaaau! Ce rezonanță are!
A repetat întrebarea de mai multe ori, cu intonații diferite. Părea să aibă un gând anume și am forțat puțin nota.
– Ai vreun răspuns pentru întrebarea ta?
– Nu știu. Între Da și Nu e o linie foarte fină, nu știu ce să aleg.
– Îți propun un exercițiu de descompunere și puțină mișcare.
– Mișcare da, matematică nu!
– Nu matematică. Logică.
– Așa mai merge.
– Alege un spațiu din cabinet și imaginează-ți că ești în magazin, în fața raftului cu dulciuri. Descompune fiecare gând, fiecare gest și exprimă-le în cuvinte.
Oana privește spațiul cabinetului ca și cum abia l-ar descoperi și se așază cu fața spre pervazul foarte lat, pe care am o colecție de obiecte de anticariat.
– ”Azi nu ar trebui să mai mănânc dulce. Asta e ciocolată neagră. Nu-i așa periculoasă. Poate o las pentru mâine. Până la urmă, ce fac atât de rău? Dar azi am mâncat niște felii de cozonac de la Adela. Bine, asta era la ora 12. Hai să o iau.”
Oana mă privește în timp ce întinde mâna către un obiect care simbolizează acum ciocolata nevinovată. Mă apropii de ea și îi opresc gestul la jumătate.
– Rămâi așa o secundă, respiră și spune: Gestul este controlat de voința mea. Acum reia tot traseul și tot ce ai spus, dar până să atingi „ciocolata” adaugă fraza pe care ți-am sugerat-o. Îți poți formula propria frază în aceeași notă, dacă nu rezonezi cu propunerea mea. Important este ca între punctul de pornire al gestului tău și punctul de contact cu obiectul…dulce să existe control. Controlul impulsurilor tale. Să ai convingerea că ai decis tu. Indiferent ce, să iei ciocolata sau să nu o iei, dar să simți, să conștientizezi că e decizia ta. Să nu mai ai cum spune: Nu îmi dau seama când fac asta.
Oana a reluat întreaga serie. Cu completări de această dată. Formularea ei a fost: E alegerea mea dacă o iau sau nu. Chiar mai bine decât i-am sugerat eu, pentru că a așezat-o în locul lui Hai să o iau.
Am mai descompus noi câteva informații și spre finalul sesiunii Oana m-a rugat să reluăm jocul. Rămăsese ceva suspendat acolo și avea nevoie să înțeleagă ce anume.
Secretul din geantă
Înainte de a începe secvența de joc, Oana a scos din geantă o ciocolată începută și a așezat-o între obiectele de pe pervaz. A repetat exercițiul și când a ajuns la punctul culminant, s-a întors spre mine:
– Îmi dau seama că gestul meu nestăpânit de a lua ceva dulce, de pe rafturile magazinelor sau din bucătăria mea, mă scutește să mai găsesc alte forme de a mă ține departe de senzația de rău pe care mi-o provoacă amintirile, gândurile. E o satisfacție imediată. O merit, îmi zic eu, pentru toată suferința. Nefăcând altceva, de fapt, decât să-mi provoc și mai multă suferință pe termen lung.
Am acum un răspuns la întrebarea pe care am generat-o mai devreme. Și mai am ceva, un instrument la îndemână: jocul ăsta propus de tine pe care nu am decât să-l transform într-o nouă obișnuință. Gesturile sunt ale mele, nu invers, nu eu a lor. Ai dreptate: problema pe care o am de rezolvat nu e mâncatul de dulciuri.
De aceea, acum că plec, îmi iau ciocolata cu mine.
Ce-a urmat, nu e greu de închipuit
Incriminăm, de obicei, rezultatul lipsei noastre de autocontrol și nu lipsa de autocontrol în sine. Cum să lucrezi în terapie cu o consecință dacă nu te duci la cauze? E ciudat să spui că nu ai luat niște kilograme în plus de la dulciuri, ci de la absența controlului propriilor tale gesturi? Nu mi se pare. Înainte să mănânci, deschizi frigiderul. Sau, ca în cazul Oanei, înainte să ajungi la casa de marcat cu dulciurile, întinzi mâna spre raft.
Cu Oana am continuat să lucrez. Cel mai mult a rezonat cu formularea: ”între punctul de pornire al gestului și punctul de contact cu obiectul…dulce să existe control. Să ai convingerea că ai decis tu. Indiferent ce, să iei ciocolata sau să nu o iei, dar să simți, să conștientizezi că e decizia ta. Să nu mai ai cum spune: Nu îmi dau seama când fac asta.”
