Conform dicționarului explicativ al limbii române, procrastinarea este rezultatul acțiunii de a amâna sau a întârzia începerea execuției unei sarcini; a temporiza, a tărăgăna, a tergiversa.
Venit din englezescul procrastinate, este un cuvânt de dată relativ recentă în limba română, dar un obicei vechi.
Procrastinarea implică o interacțiune complexă a funcțiilor creierului. Sistemul limbic se „ciocnește” adesea cu cortexul prefrontal. Primul este responsabil de emoțiile noastre. Al doilea este asociat cu planificarea și luarea deciziilor. Uneori emoțiile noastre nu înțeleg planificarea și nici decizia nu se potrivește cu emoția.
Dopamina, un neurotransmițător de care sunt legate motivația și recompensa, își joacă rolul în amânarea începerii sarcinilor atunci când acestea par mai puțin pline de satisfacții sau mai descurajante. Creierul nostru este tentat să acorde prioritate satisfacției imediate, ceea ce duce la amânarea sarcinilor care implică efort.
Factori psihologici
Pornind de aici, amânarea este adesea legată de diverși factori psihologici. Dacă poți spune despre tine că întârzii lucrurile mai tot timpul, încearcă să identifici motivele tale:
- Frica de eșec este combinată cu stima de sine scăzută: Dacă nu o pot face suficient de bine (pentru alții), de ce să o fac acum?
- Perfecționism: O voi face când sunt sigur că-mi iese perfect.
- Dificultate în a prioritiza: Totul este cu susul în jos, am o mulțime de priorități acum.
- Lipsa de motivație: Nu-mi vine să o fac, n-am chef acum.
- Aversiune față de sarcină: Îmi displace total să fac asta.
- Sentimentul că ești depășit de situație: Este prea mult, prea complicat, peste puterile mele.
Procrastinarea poate avea și motive ciudate:
- Frica de succes: Nu mă simt confortabil cu oamenii care mă laudă, nu mă simt confortabil să ies în evidență.
- Voluptatea presiunii de ultim moment: Lucrez mai bine pe ultima sută de metri, sunt mai creativ în starea de tensiune.
Uneori este mai degrabă vorba despre evitarea disconfortului realizării unei sarcini decât de respingerea sarcinii în sine.
Care este cel mai frecvent motiv pe care l-ai invocat vreodată pentru a nu face lucrurile la timp?
Terapie
Terapia implică explorarea cauzelor fundamentale din spatele procrastinării. Tehnicile folosite au rolul de a provoca, de a scoate la suprafață gândurile negative și convingerile limitative, cum ar fi cele menționate mai sus ca factori psihologici.
Am observat că persoanele care incriminează acest tip de comportament de obicei:
- își stabilesc obiective nerealiste: prea mult, prea complex, prea devreme etc.
- au un respect scăzut de sine din cauza sentimentelor de dezamăgire sau vinovăție pentru faptul că nu-și îndeplinesc așteptările sau angajamentele.
- au relații precare din cauza promisiunilor neîndeplinite sau a amânării responsabilităților comune.
O altă observație este legată de vârstă. Procrastinarea se manifestă diferit în funcție de etapa de viață. Cei mai mulți dintre adolescenții și tinerii care amână lucrurile, o fac pentru că nu au abilitatea de gestionare a timpului. Adulții maturi amână, de obicei, din cauza multitudinii de priorități în diferite planuri ale vieții lor.
Exercițiu
Un exercițiu pe care l-am testat cu mai mulți clienți a avut rezultate aproape spectaculoase. Am pornit de la un principiu pe care l-am formulat și cu care oamenii au rezonat: când apare o intenție este obligatorie și inițierea unei acțiuni în direcția intenției. Inițierea și nu neapărat acțiunea pe de-a întregul. Ea va urma natural.
Exemplu: stau întins pe canapea și mă gândesc că trebuie să termin lucrarea pe care o tot amân de ceva vreme pentru că nu-mi place. Și tocmai pentru că nu-mi place, de fiecare dată găsesc altceva de făcut. Ce schimb acum?
În secundele în care gândesc că am de terminat lucrarea, modific ceva și în poziția corpului meu (nu, nu mă întorc pe cealaltă parte): mă îndrept către spațiul de lucru. Pot scrie doar o frază sau pot da căutare unor informații. Sau îmi pot organiza materialele. Dau un semn creierului meu că am intenția de a acționa și el va veni în sprijinul deciziei mele. Poate că nu o să-mi termin acum lucrarea, dar starea de satisfacție pe care o am că am făcut ceva este suficient de motivantă pentru a mă duce mai departe.
Intenția fără susținere în planul motric, al acțiunii, rămâne ca o povară pe care o cărăm și pe care o creștem cu fiecare alt gând. Intenția dublată de cel puțin un segment al acțiunii devine motor al stării noastre de motivare și, de cele mai multe ori, premisa finalizării acțiunii.
