Acceptarea, cea mai înaltă formă de autocontrol? Nu, nu m-am mai întâlnit cu această idee. Putem, te rog, să o dezvoltăm?
Adina are 29 de ani și am cunoscut-o la trei zile după ce iubitul ei i-a trimis un mesaj în care îi spunea să nu-l mai aștepte. Niciodată. Fuseseră și locuiseră împreună timp de patru ani.
Acum suntem la trei luni distanță, la ședința cu numărul 13 (hm…) și Adina pare că se întoarce încă o dată din drumul care ar putea s-o apropie de momentul în care să accepte despărțirea.
Conversație despre vreme
– Ce cald s-a făcut. Am plecat dimineață devreme când era rece, rece. Și uite acum. Mă irită vremea asta.
– Vremea ca vremurile. Schimbătoare. Ce poți să-i faci?
Trec câteva secunde de tăcere, timp în care Adina își caută agenda în care își notează tot ce vrea să aducă în terapie, pentru fiecare sesiune. Când tocmai se pregătește să citească, îi reamintesc că nu a răspuns la întrebare. Și pentru că se încruntă nedumerită, repet:
– Ce poți să-i faci? Vremii, zic.
Ușor enervată:
– Nimic, ce poți să-i faci.
– Nimic în afară de a o accepta așa cum este.
– Bine, stai puțin. Nu e același lucru cu ce mi se întâmplă mie, da? Cum aș putea să nu accept vremea? Ce aș putea să fac? Să o modific?? E absurd.
– Spui că te irită.
– Da, mă irită. Și ce pot să fac? Nu înțeleg unde vrei să ajungem. Nu pot accepta despărțirea asta așa cum accept că vremea e cum e.
Simt că fără o asigurare că știu unde vreau să ajungem împreună, o voi pierde. Adina nu crede în povești sau în metafore. Fie ele și metafore terapeutice. Mi-a spus clar chiar de la început, când am făcut introducerea stilului meu de lucru. Așa că m-am redresat, am revenit la date exacte și la metode clare, fără echivoc. Dar uite că nu a funcționat la parametrii așteptați. Și atunci ce ar fi să-mi încerc norocul? Azi, 13.
– Ai încredere în drumul pe care tocmai îl deschid. Înțeleg că ți-e greu acum să faci orice legătură rațională între starea vremii și situația în care te afli. Abandonează-te numai puțin. Atât îți cer. Și dacă nu merge, promit să mă opresc. Așadar: e adevărat că nu poți influența starea vremii care te irită acum, dar ce poți face pentru ca iritarea ta să nu mai fie atât de supărătoare?
– Vreau să mă las pe mâna ta, dar tot nu pricep. Adică să gândesc pozitiv față de capriciile vremii sau ce?
– Când am spus „ce poți face” mă gândeam chiar la acțiune. Hai să-ți dau niște indicii. Ce ai lângă poșetă?
– Umbrela?
– Da, la umbrelă mă uitam. De ce o ai cu tine?
– S-a anunțat și ploaie, printre altele.
– O ploaie pe care nu o poți opri, nu o poți influența. O accepți. Dar îți iei umbrela. Dacă acum aș adăuga că, după zeci de ani de experiență, eu consider acceptarea, cea mai înaltă formă de autocontrol, ce asocieri ai face?
– Acceptarea, cea mai înaltă formă de autocontrol? Nu, nu m-am mai întâlnit cu această idee. Putem, te rog, să o dezvoltăm?
Conversație despre termeni
Literatura de specialitate enumeră și descrie, în diverse feluri, treptele pe care le parcurgem până la a accepta o situație asupra căreia nu mai avem, de la un punct încolo, nici o influență sau nu mai intră în zona noastră de control. Cu diverse denumiri. Nu le reiau și nici nu fac vreo altă clasificare.
Ce îmi propun este să fac o distincție între câțiva termeni uzuali. Și poate tocmai de aceea și dătători de confuzie.
Control
– Asta mi-am și propus pentru tine azi. (A se vedea finalul conversației despre vreme). Hai să începem prin a dezvălui fiecare dintre noi ce am controlat azi, ce am simțit că am avut în control.
Adina zâmbește.
– Bine, fie. Spun pe cine cred că am controlat azi, abia așteptam. Am două exemple. Unu: am împins limitele în ședința de dimineață, conștientă fiind că fac asta, astfel încât l-am convins pe tipul de la HR să își reconsidere poziția față de o speță pe care o clasase deja. Și doi: m-am băgat destul de mult în spațiul colegei mele cât să pot vedea ce meșterește pe un proiect care nu ar fi trebuit să îi fie alocat.
– Unu: acesta este un exemplu în care vorbești despre cum l-ai influențat pe tipul de la HR să revină asupra deciziei. Doi: acesta este un exemplu de pândă.
Exercităm sau e de dorit să exercităm control, printre altele, asupra:
- alegerilor noastre cotidiene
- deciziilor majore pentru viața noastră
- mișcărilor, acțiunilor pe care le întreprindem
- felului în care ne exprimăm verbal și non-verbal
- felului în care gestionăm și exprimăm emoțiile, trăirile
- felului în care integrăm influențele exterioare în schema noastră comportamentală, cognitivă, afectivă
- felului în care relaționăm, în care ne raportăm la oameni, întâmplări, locuri, obiecte, etc.
– Atât?
– Ți se pare puțin lucru? Stai să vezi câte poți face mai departe. Povestește puțin despre cum ai acționat în cazul colegului tău de la HR.
– Mare lucru nu e de spus. Aveam informația corectă, mă documentasem foarte bine, și din această poziție am abordat discuția, știind că e adeptul lucrurilor bine argumentate. Cu toate acestea, a fost un schimb lung de opinii, el se cam înfierbântase, dar am știut că dacă rămân în echilibru și mai ales dacă nu-l contrazic și îl ascult cu atenție, pot avea câștig de cauză.
– Am să traduc tot ce ai spus ca să ajungem unde ne dorim amândouă. De fapt, ce spui tu acum este că fiind în controlul emoțiilor tale, al felului în care ai comunicat și relaționat cu acest om, ai reușit să influențezi o decizie. E corect? Rezonezi cu ce spun?
– Nu am cum să te contrazic.
Influență
– Când reușești să fii în controlul zonei personale care cuprinde și tot ce enumeram mai devreme, ai mari șanse să influențezi, printre altele:
- opiniile, deciziile celorlalți
- evoluția, desfășurarea unor momente, situații
- deznodământul unor stări conflictuale
- comportamentul conjunctural al celorlalți
- dispoziția afectivă a celorlalți
– De ce nu am reușit să-l influențez pe Sergiu să nu plece? De ce nu reușesc să-l influențez să se întoarcă? Doar pentru că mi-am pierdut orice urmă de control al felului în care îmi exprim emoțiile față de el, al felului în care acționez?
– Ca să-ți poți da un răspuns, nu omite un element important din ce am spus eu mai devreme. Știi despre ce vorbesc?
– Cred că da. Ai spus: „ai mari șanse să influențezi.”
– Da.
– Și tu crezi că nu mai pot influența nimic aici, nu?
– Până la a influența ceva aici, cum spui, ce controlezi? Cum controlezi?
– Sunt într-o mișcare browniană a emoțiilor și trăirilor mele, ce să controlez? Nu mă adun, nu dorm, mă concentrez greu, programul meu e vraiște.
– Cu toate astea, azi ai reușit să schimbi cursul unei situații.
– Pentru că miza era mare.
– Există o miză mai mare decât liniștea ta? Mai mare decât sănătatea ta emoțională? Nu ești de acord, nu ești împăcată cu decizia lui Sergiu. Cauți explicații, îi ceri explicații, încerci să fii în preajma lui. Acțiuni, dă-mi voie să le spun haotice, în afara spațiului tău. De aici sentimentul brownian.
Simțeam cum crește tensiunea în spațiul dintre noi. M-am oprit din orice aș mai fi vrut să fac și am condus-o într-un exercițiu foarte simplu de respirație. Când a părut că ne-am întors la o stare ceva mai bună, am atacat:
– Te rog să rostești Accept decizia lui Sergiu de a pleca din relația cu mine. Ia-ți timp. Apoi încearcă să spui și ce ai simțit rostind fraza aceasta.
Fulgerele nu pot despica aerul cum a făcut-o privirea Adinei. Am crezut, pentru un moment, că totul e pierdut.
– Accept decizia lui Sergiu de a pleca din relația cu mine.
Nu sunt un terapeut adept al îmbrățișării, nici măcar al mâinii puse pe un umăr pentru ca omul din fața mea să simtă că îi sunt alături. Am asistat tăcută, asigurând-o prin câteva cuvinte că sunt împreună cu ea, la plânsul care a zguduit-o minute bune.
Acceptare
Și iată-ne vorbind și despre acceptare.
Acceptăm orice situație, eveniment care nu ține de zona pe care o putem controla și nu mai intră nici sub incidența influenței noastre. Instanțe despre care înțelegem la un moment dat că nu depind în nici un fel de acțiunile noastre.
Acceptăm, de fapt, că toți ceilalți au același drept asupra propriilor zone de control și de influență. O dată ce am ajuns să înțelegem toate acestea, ne întoarcem la nivelul de control: ce pot face cu mine în această situație pe care sunt nevoit doar să o accept? Ce fac cu gândurile și cu emoțiile mele? Cum mă detașez și ce tip de acțiuni aleg să întreprind în continuare?
Aici este punctul de acord fin. Acceptarea este cel mai înalt nivel de autocontrol, pentru că ne întoarce către singura opțiune reală pe care o avem, aceea de a alege ce să facem cu noi în situația dată spre acceptare.
Acceptarea nu înseamnă că brusc suntem de acord cu un context pe care până nu de mult ne străduiam să îl influențăm în direcția dorită de noi. Nu înseamnă că ne place, înseamnă doar că nu mai opunem rezistență și că nu ne irosim eforturile, timpul și energia într-o direcție care nu mai poate fi schimbată de intervenția noastră.
Acceptarea este ochiul nostru obiectiv. Un pas în spate face mai mult decât luni întregi de efort de a influența. Un pas în spate limpezește privirea.
Drumul poate fi anevoios…
…dar avem la îndemână câteva instrumente ale inteligenței emoționale:
– atenția și respectul pentru nevoile și deciziile celorlalți
– ascultarea reală (pentru a înțelege, nu doar pentru a găsi un răspuns)
– renunțarea la statutul de atotștiutor (asta presupune cunoașterea și acceptarea propriilor limite)
– renunțarea la a judeca ce e bine, ce e rău și înlocuirea cu ”altfel” (dacă ceilalți aleg o altă cale, aceasta nu e mai bună sau mai rea decât cea pe care o vrem noi, e doar altfel)
– folosirea mai frecventă a formulărilor: Eu cred, Opinia mea este, în locul lui Adevărul este că, Îți spun eu cum, etc.
Lumea e mai bogată pentru că există idei diverse. Nu suntem întotdeauna de acord cu unele dintre acestea, dar putem accepta că ele pur și simplu există și că sunt creația altor oameni. La rândul nostru, pretindem acceptarea existenței ideilor noastre născute din propria educație, mentalitate, perspectivă, viziune, personalitate, din propriile noastre experiențe de viață.
Las aici un model de, hai să îi zic jurnal, pentru fiecare dintre cele trei etape: control, influență, acceptare.
De completat pe parcursul a 3-4 săptămâni:
- Ce și mai ales cum am controlat azi oricare dintre cele notate mai sus.
- Ce simt/știu că am influențat prin felul în care m-am exprimat, am acționat, am comunicat.
- Ce simt că am acceptat, spunându-mi Accept această situație și mă întorc la cel mai înalt nivel de autocontrol (ce pot să fac cu mine și pentru mine în situația dată).
