Ce mult te-am iubit sună ca un vers dintr-o melodie desuetă. Orice asemănare cu realitatea crudă de după destrămarea unui cuplu există și habar nu am dacă e întâmplătoare.
Des-păr-ți-re
Despărțirile sunt evenimente care ne destabilizează (emoțional, mental, social, uneori financiar) și reduc, cel puțin pentru o perioadă, capacitatea noastră de a fi obiectivi. Trecem cu toții prin etapele clasice descrise în orice carte, pe orice site. Diferența este că fiecare dintre noi le duce în propriul ritm, le așază în propria matrice. Unii sunt cei părăsiți, alții cei care pleacă. Suferința nu este întotdeauna invers proporțională cu inițiativa despărțirii, așa cum adesea suntem tentați să considerăm.
Și cel care pleacă și cel care rămâne sunt deopotrivă înghițiți de malaxorul cu emoții. Disperare, regrete, întrebări apărute de cele mai multe ori pentru prima dată, furie, ură uneori, dispreț, vinovăție. Pământul îți fuge de sub picioare, nu mai ai reperele cunoscute, ești forțat să-ți construiești altele noi. Alte obișnuințe, într-un anume fel o altă viață.
Cum o să pot să fac asta?
Nu știu exact cum să faci, dar aș putea sugera ce să eviți. Înainte de orice, nu cred că ajută să negi ce a fost bun și frumos în relația ta. Să nu-l negi și să nu-l denigrezi pe celălat. Indiferent dacă este cel care pleacă sau cel de lângă care pleci. Ce mult te-am iubit, dar stai să vezi acum ce ai să pățești.
Întâmplări pe care mai demult le considerai minore capătă acum dimensiuni de Goliat. Strâmbi uneori intenționat povești despre cum a fost celălalt, sperând să te și să îi convingi și pe alții de micimea aceluia. Micindu-l, te micești, dar asta nu se vede de la tine. O falsă stare de bine se poate instala temporar. Dar când anestezia trece ești și mai nefericit decât înainte. Explicația nu e science fiction, e doar science: întocmai ca în situațiile de stres, de tensiune, a stârni gândurile negative și a le exprima deteriorează structurile din amigdala și cortexul prefrontal, responsabile cu trăirea emoțiilor.
Dacă ai iubit de-adevăratelea, adu-ți aminte ce ai iubit și arată oamenilor asta. Să nu crezi că amintirea frumosului și a iubirii tale îți va crește suferința. Dar cu cât te adâncești mai mult în răzbunare și ură, cu atât îți faci povara mai greu de dus. E la dublu: o dată durerea despărțirii și apoi bagajul în care îndeși răul în fiecare zi. Real, exagerat sau chiar inventat.
Ciobul de oglindă
Dacă nu vă amintiți povestea Crăiasa zăpezii, recitiți-o. Este o metaforă foarte puternică pentru felul în care suntem în stare să ne pervertim, uneori, gândirea.
Se poate întâmpla ca de la Te-am iubit la Ce naiba am văzut la tine să fie o cale foarte scurtă. O întrebare firească atunci este: când ai mințit? Atunci sau acum? Altă cale nu e, altă cale nu văd. Într-unul dintre momente sigur ai mințit.
Ciobul de oglindă stricată ți-a intrat în inimă și în ochi, vezi și judeci strâmb. Dacă înainte apreciai dedicarea celuilalt pentru casă, acum spui că era maniac de-a dreptul și că te exaspera. Dacă înainte îi mulțumeai pentru înțelegerea pe care o avea pentru pasiunea ta, pe care deși n-o împărtășea, o admira și o încuraja, acum reclami că te lăsa de unul singur, fără să-i pese cât timp petreceai în activitățile tale.
Mai sunt și supozițiile. Adică acele chestii veninoase pe care le formulezi pentru că nu ai înțeles exact ce era în sufletul și în mintea celuilalt și nici nu ai pus întrebări la vremea potrivită. E și asta o artă în cuplu, sigur. Să pui întrebări. Și apoi să și asculți răspunsul. Să accepți că poate fi și alt răspuns, nu doar cel la care te-ai fi așteptat.
Printre rânduri
Scriam puțin mai sus că nu știu exact cum poți să-ți construiești repere pentru o alt fel de viață după despărțire, dar că pot spune câteceva despre ce te-ar împiedica să faci asta.
Recitind, îmi dau seama că, printre rânduri, poți găsi, totuși, o sugestie:
Îmbrățișează în gânduri și în inimă tot ce a fost frumos și valoros, vezi ce anume din felul în care ești tu a contribuit la toate astea și crește, hrănește acel fel de a fi.
Ca exercițiu, scrie în fiecare zi despre câte o trăsătură frumoasă a personalității tale care s-a manifestat în relație. Cu detalii despre situația în care ai pus-o în valoare.
Un sentiment atât de profund cum e iubirea, nu se stinge în zgomotul surd al unei uși închise. Îi rămâne ecoul. Slab, dar păstrându-i forma. Du-te undeva la munte și strigă: Te iubesc! Ecoul îți va replica cele două cuvinte, nimic altceva. Slab, din ce în ce mai departe, atingându-se de toate câte îi ies în cale, până la dispariție. Până la liniște.
