Je m’appelle Magdalena, j’aime le blanc et la lumière dorée, la poésie, la méditerranée, les femmes, l’aventure, la vie bohème et le style rétro.
Din când în când mă las îmbiată, ademenită, aproape prefăcându-mă că mai n-aș vrea, de câte un loc, o întâmplare, un oraș. Timișoara nu a avut nevoie de cine știe ce magie ca să mă cuprindă, în doar câteva zile, cu totul. Asta și pentru că atunci când stau cu fața spre harta României, în stânga, în dreptul inimii mele e Banatul. Acela al bunicii și al mamei mele.
Cred că am intrat în galerie pentru că lumina dinăuntru avea reflexele albului de zăpadă. Sau poate ceva de mătase albă, proaspăt trasă în fire. Alb antique. Maison Magdalena.
Nu am avut prea multă vreme să explorez, se apropia ora închiderii. Se împachetau cu grijă, aproape cu alint, obiectele nedorite de vizitatori, se schimbau adrese, numere de telefon sortite să rămână doar promisiuni în prag de sărbători.
Sau poate nu.
Je m’appelle Magdalena
Asta am aflat mai târziu, dar dacă mi-ar fi spus atunci aș fi crezut-o pe cuvântul ei de pariziancă. Magdalena era de-a locului și nu era. Aerul nu are culoare și albul nu e o culoare. Așa am învățat. Albul de perlă din standul Magdalenei se vedea și se simțea. M-am îmbrăcat într-o frântură din el. M-am privit în oglindă și nu m-am mai despărțit de mătasea cu contururi ferme de spumă de val mediteranean. Zici că nu merge „ferm” cu „spumă de val”?
Urmărește-mă puțin.
Am început să caut creațiile Maison Magdalena. Instagram și Facebook. Dacă nu aici, unde, dacă nu ele, cine. Am privit cu atenție fotografiile. Sau mai degrabă intrigată să redescopăr cât de natural și de elegant se devoalează feminitatea.
Nu cum pozează modele ei am văzut, ci mai ales ce pozează. Atitudinea și ochii lor poartă creațiile Magdalenei, mai mult decât trupurile lor. Echilibru suprapus fragilității, fluid cu toată forța pe care o poate arunca în univers, textură plină într-o incredibil de fină curgere de pe umeri până spre pământ.
Parcă ar vrea mereu să împace două lumi. „Una foarte de jos, întoarsă spre pământ, una foarte de sus, aproape ruptă în înfrigurata, neasemuita luptă a minunii că ești, a-ntâmplării că sunt.”
În afară, înăuntru. Esență, efemer. Dar le stă atât de bine împreună. Nu sesizezi îmbinările, privești produsul finit. Un întreg care nu pare să fi avut vreodată nevoie să fie construit parte cu parte, parte peste parte. Numai creatorul său îi știe zbaterea.
Timișoara-Toulouse-Copenhaga
Mă gândesc dacă despre (Maison) Magdalena ar trebui să scriu și în termeni ceva mai pragmatici. Studii, experiențe, prezentări, colaborări, lucruri de felul ăsta. Și tot eu mă gândesc că nu. Prea se pot găsi peste tot. Ce am văzut și am simțit eu, e doar al meu, așa cum doar ale Magdalenei sunt straturile de profunzime, căutările, îndrăzneala și poate îndoielile, delicatețea și forța prinse în fiecare lucru pe care îl scoate la iveală.
Știu puține lucruri despre traseul pe care l-a făcut între cele trei orașe pe care le-am amintit în subtitlu. Am descoperit mai mult ce vise a legat de fiecare destinație. De fiecare intersecție în care s-a oprit. Design vestimentar, design textil, arte vizuale.
Prin explorarea constantă a sinelui a găsit motivele ei și numai ale ei pentru care a făcut o alegere sau alta și se lasă inspirată de traiectoria ei de viață vibrantă, de profunzimea și sensibilitatea ei, de momentele ei de transformare, de lupta emoțională constantă de a reconcilia două câte două lumi opuse din care face inevitabil parte.
Creațiile Maison Magdalena sunt apanajul femeii victorioase, care, între forță și aparentă fragilitate, găsește echilibrul pentru a trăi liber în lumea plină de controverse.
