Întâmplător, coincident, potriveală sau cum s-o mai fi numind, în ultima lună au venit la cabinet trei cupluri de adolescenți frați, toți băieți, așa încât aud, de mai multe ori pe săptămână „fratele meu”, în diferite tonalități și cu diferite scopuri.
Vorbim, dezbatem, încercăm tot felul de reconcilieri în relația de cuplu, relațiile de muncă, relațiile sociale. Îmi dau seama că la relațiile dintre frați nu ne prea uităm. Cel puțin nu în terapie, cu toate că de multe ori și pe acolo, prin relația dintre frați, se găsesc surse adânci de dezechilibru emoțional.
Te iubesc, dar nu pe tine
Dau Cezarului ce e al lui și zic că acest subtitlu este sustras. Restul, însă, îmi aparține.
De la legătura puternic emoțională și rivalitatea latentă până la influența pe termen lung asupra identității și comportamentului individual, relația dintre frați este una dintre cele mai complexe, profunde și de nestrămutat relații din viața unui om.
Am ascultat cu atenție felurile în care oamenii spun „fratele meu”. Poate fi doar impresia mea îmbrăcată în subiectivitate, dar încărcătura pusă în aceste cuvinte relevă natura contextului familial și a felului în care cei ce-și spun acum „frați” au fost învățați să se iubească. Și poate chiar felul în care s-au simțit iubiți, văzuți, comparați de proprii părinți.
Cred că e în firescul lucrurilor să comparăm. Și cred că tot atât de firesc este și să le fie greu părinților să păstreze balanța în poziția corectă.
Nu-s doi copii la fel. Numai un părinte știe asta. „Ah, că nu poți fi și tu ca frate-tău/soru- ta.” Și gata sămânța că nu e la fel de bun, de iubit, de dorit. Și în celălalt altă sămânță, că e mai cu moț și că i se cuvin, deci, mai multe, mai bune. Terenul e fertil, numai bun de însămânțat pentru rodul de mai târziu. Acum se imită modele comportamentale, se interiorizează mesajele primite, se văd primele semne ale construcției personalității de mai târziu.
Rivalului meu, iubirea mea
Niciodată nu am fost pe locul întâi pentru părinții mei. Fratele meu era cel mai înalt, cel mai frumos, cel mai creativ. Și a rămas până azi „cel mai”. Noi doi suntem extraordinar de apropiați acum, la maturitate. În copilărie, însă, eram rivali. Rău. Cu bătăi în toată regula. Un lucru pe care părinții noștri nu-l simt sau pur și simplu nu-l pot recunoaște.
Competiția pentru atenție, afecțiune și uneori chiar pentru resurse materiale sau financiare stârnește, cel puțin în copilărie, gelozii, respingerea expresă sau tacită a celuilalt frate, indiferent dacă este cel preferat sau nu.
Am purtat mereu cu mine impresia că sunt în umbră, fie că era vorba despre o relație de cuplu sau că eram într-un grup de prieteni. Până de curând. Femeia pe care am întâlnit-o îmi tot scoate, ca dintr-un cufăr prăfuit, imagini de ale mele de care mă tot minunez. Da, sunt eu, se vede cu ochiul liber. Dar unde am fost până acum? Nu mi-a spus nimeni nimic despre toate câte le descopăr. Părinții mei nu le văd nici acum. Eu sunt tot „ăl mic”. Așa vorbesc despre mine cu prietenii lor. „Ăl mic”. 35 de ani…
Ce-i mână-n luptă
Competiția există în mod natural între frați. Observată și ghidată, poate deveni liant puternic, durabil.
Dacă ne uităm la cine face mai bine, mai mult, mai minunat, creăm rivalitate. Dacă din fiecare acțiune a fiecărui frate reușim să extragem ce e valoros, frumos, bun și în egală măsură ce ar mai fi de cizelat, adăugat, eliminat, aceasta este competiția motivantă. E practic imposibil ca unul să fie mereu extraordinar, fără pată și celălat mereu oaia neagră.
Și dacă eventual „extraordinarul” este și primul născut, toți cei care, eventual, vor veni pe lume după aceea, ar putea fi înghesuiți, băgați cu forța în același tipar.
Nu suntem la fel. Identitatea individuală este o valoare în sine. Descoperirea acesteia, în toate aspectele ei, devine o călătorie în care părinții sunt căutătorii de comori. E unul dintre copiii voștri mai neîndemânatic decât celălalt? Sau poate mai dezordonat? Sau sigur nu la fel de perspicace, de isteț? Se prea poate. Dar cum altfel e? Ce talent are? Cât umor? Cât de generos? Și încă atâtea altele.
Și mai târziu?
Despre felul în care cei care cresc cu frați își dezvoltă abilitățile sociale și gradul de empatie se scrie în diferite feluri, uneori de-a dreptul contradictoriu. Ce e cert, însă, este că o copilărie și o adolescență trăite lângă frați sau lângă surori creează un cadru unic, irepetabil de învățare a abilităților de comunicare, de negociere, de rezolvare a conflictelor.
Mai târziu, la maturitate, relația poate rămâne cea pe care părinții au inoculat-o sau dimpotrivă, ca în cazul lui Andrei, ale cărei confesiuni despre „fratele meu” le-ați citit mai devreme, se poate remodela după noile înțelesuri pe care fiecare le dă trecutului trăit împreună.
Am văzut rivalități profunde, distanțe pe care nimic nu le mai putea acoperi. Conflicte mocnite în ani, în zeci de ani și explozii care au distrus pentru totdeauna punțile.
Dar am cunoscut și frați care au crescut în dragoste și în admirație unul față de altul, pentru că așa se priveau părinții lor, pentru că așa îi priveau și pe ei, copiii.
Și care au rămas loiali acestor sentimente, indiferent de opiniile pe care și le-au construit în timp despre lucruri, întâmplări, oameni.
