Și hai să vorbim iar despre emoții.
Auzim foarte des, aproape până la saturație, expresia „gestionarea emoțiilor”. Se vorbește despre ea în școli, în traininguri, în postări motivaționale, în conversațiile dintre prieteni.
„Trebuie să înveți să-ți gestionezi emoțiile.”
„Gestionează-ți furia.”
„Gestionează-ți frica.”
De fiecare dată când aud această formulare, ceva în mine se împotrivește. Pentru că emoțiile nu sunt niște obiecte de mutat dintr-o parte în alta, nici niște hârtii de arhivat într-un sertar interior și gata curățenia.
„A gestiona” provine din limbajul administrativ. Spunem asta când vorbim despre resurse, proiecte, bani, timp. Dar când vine vorba despre emoții, ceva nu se potrivește. Emoțiile nu pot fi puse în ordine, clasificate, controlate complet. Ele vin și pleacă. Uneori ca un val ușor, alteori ca o furtună. A le „gestiona” pare să implice o distanță, o poziție de control care, în realitate, nu e mereu posibilă.
Poate că limba română ne poate ajuta aici mai bine decât limbajul corporatist al psihologiei moderne. Poate am putea spune: a însoți emoțiile, a le asculta, a le cultiva, a le îmblânzi. Fiecare dintre aceste verbe spune altceva. Fiecare aduce o atitudine diferită, mai blândă, mai umană, mai realistă.
Emoțiile nu cer permisiunea
De fapt, dacă stăm să ne gândim, nimeni nu poate opri o emoție să apară. Nici frica, nici furia, nici tristețea, nici bucuria. Ele apar pentru că sunt răspunsuri naturale ale organismului nostru la viață. Emoțiile nu cer permisiune, ci doar spațiu să fie simțite, trăite.
Ceea ce putem „gestiona”, în sensul autentic al cuvântului, nu sunt emoțiile în sine, ci comportamentele prin care le exprimăm. Modul în care reacționăm. Furia nu e problema, ci felul în care o exprimăm. Frica nu e dușmanul, ci felul în care ne lăsăm conduși de ea.
Când ne certăm cu cineva, de exemplu, emoția apare spontan: poate simțim rușine, poate simțim furie, poate ne simțim neînțeleși. Ce putem face în acel moment nu e să oprim emoția, ar fi și nesănătos, ci să ne oprim reacția automată. Să ne luăm timp pentru o respirație normală. Poate părea puțin, dar este timpul suficient de care creierul are nevoie ca să ne dicteze un alt comportament decât cel impulsiv. Comportamentul prin care să exprimăm ce simțim, fără să pustiim totul în calea noastră.
Modelele noastre comportamentale
Fiecare dintre noi are un repertoriu de reacții învățate. Sunt ca niște programe vechi care se activează automat atunci când o emoție puternică apare. Unii se retrag și tac. Alții ridică vocea. Alții se justifică excesiv sau caută aprobarea celorlalți. Aceste modele nu sunt greșite în sine. Sunt doar rezultatul unor strategii de supraviețuire învățate cândva.
Dar dacă vrem cu adevărat să ne exprimăm adecvat emoțiile, poate ar trebui să începem cu aceste modele. Să le observăm. Să vedem de unde vin și cum ne servesc (sau nu) astăzi. Să învățăm, treptat, să alegem altfel.
De exemplu, dacă ai tendința să te închizi atunci când ești trist, poți exersa să rămâi prezent și să spui: „Sunt trist acum.” Dacă furia ta te face să rănești, poți exersa să te îndepărtezi pentru câteva minute și să revii mai târziu la conversație. Asta este, de fapt, arta de a lucra cu emoțiile. Nu a le opri, ci a crea un spațiu între emoție și reacție.
De la control la conștiență
Cultura noastră pune mare preț pe control. Suntem învățați să „ne stăpânim”, să „nu ne pierdem cu firea”, să „nu ne lăsăm duși de val”. Uneori, însă, controlul rigid ne rupe de propria viață interioară.
Conștiența, în schimb, nu cere control, ci prezență. Când devii conștient de ceea ce simți, fără să fugi, fără să te judeci, emoția se transformă. Ea își face loc, trece prin tine și, în timp, lasă în urmă o formă de claritate.
De aceea cred că nu avem nevoie să „gestionăm” emoțiile, ci să le acceptăm și să le înțelegem limbajul. Furia spune adesea: „mi s-a încălcat o limită”. Tristețea spune: „a fost important pentru mine și am pierdut”. Frica spune: „am nevoie de siguranță”. Bucuria spune: „în viața mea e ceva autentic”.
Când ascultăm mesajul emoției, ea devine o aliată. Nu mai e ceva de controlat, ci o parte din busola noastră interioară.
Ce înseamnă să faci din emoții aliați
A face din emoții aliați înseamnă să înveți să colaborezi cu ele. Să le recunoști locul și rostul. Și să le exprimi.
Imaginează-ți că emoțiile sunt o echipă. Fiecare are un rol. Furia te apără. Frica te avertizează. Tristețea te ajută să lași să plece ceea ce nu mai e potrivit. Bucuria te motivează. Iar tu ești liderul acestei echipe. Nu poți concedia pe nimeni, dar poți învăța să asculți și să coordonezi mai bine vocile fiecăruia.
Uneori, leadershipul interior înseamnă să spui: „Înțeleg furia mea, dar nu vreau să rănesc pe nimeni din ea.”
Aceasta este o formă de maturitate emoțională care nu are legătură cu controlul, ci cu respectul față de propria lume interioară.
Emoțiile sunt niște mesageri. Vin, aduc o informație. Noi primim informația și de acolo e treaba noastră ce facem cu ea. O aruncăm ca pe niște pietre în ceilalți sau o scoatem la suprafață în forma în care ceilalți să înțeleagă că ea există?
Nu cumva ne mințim?
Cineva m-a întrebat, într-o discuție despre autocontrol și relații, dacă nu cumva ne mințim pe noi înșine atunci când alegem să exprimăm emoțiile într-un mod diferit de cel pe care îl cunoaștem. „Dacă eu, când sunt furios, am impulsul să ridic vocea, iar tu îmi spui să respir adânc și să vorbesc calm, nu înseamnă că mă prefac? Că nu mai sunt eu însumi?”
Întrebarea asta e una foarte bună, pentru că atinge o confuzie frecventă: diferența dintre autenticitate și automatism.
Autenticitatea nu înseamnă să rămâi blocat în reacțiile tale inițiale, ci să alegi conștient cum vrei să te exprimi. Să fii autentic nu înseamnă să te lași purtat de valul emoției brute, ci să fii sincer cu tine despre ce simți și apoi să alegi un mod de exprimare care reflectă nu doar emoția, ci și valorile tale.
Răspunsul meu:
Încremenirea în modele comportamentale care ne fac rău nouă și celor din jur, abia asta înseamnă să negi cine ești cu adevărat, pentru că negi capacitatea ta de a te modela progresiv înspre bine.
Furia, frica, rușinea, toate emoțiile noastre au o funcție. Dar modul în care le exprimăm e ceva ce putem cultiva. A striga nu este o expresie „autentică” a furiei, ci doar una învățată. Poate ai crescut într-un mediu unde oamenii se făceau auziți doar ridicând vocea. Poate așa ai înțeles că e singurul mod în care poți fi luat în serios. Dar faptul că e familiar nu înseamnă că e sănătos sau că ești „tu”.
Autenticitatea nu se oprește la a recunoaște ce simți, ci continuă cu a te întreba: „Ce vreau să fac cu emoția asta, astfel încât să fiu în acord cu mine, nu cu reflexul meu?”
A alege să respiri înainte să răspunzi, să spui „acum sunt furios și am nevoie de o pauză”, să îți exprimi disconfortul fără să-l transformi în atac, toate acestea nu sunt forme de falsitate, ci de evoluție. E diferența dintre a fi sincer și a fi crud. A te modela înseamnă a-ți recunoaște libertatea de a fi mai bun decât reacțiile tale automate.
