Principiul culoarului în relația părinte-copil are ca punct de pornire observațiile făcute de-a lungul timpului asupra comportamentului tinerilor adulți, proaspăt ieșiți de sub tutela părinților.
Sau al celor care încearcă să iasă sau sunt în efortul de a se detașa de continua aprobare a părinților. Un efort real sau doar declarat.
Pentru elementele premergătoare acestui principiu vă invit să citiți sau să recitiți principiul culoarului în relația de cuplu.
Gata? Vi-l amintiți?
Dar dacă…
Bogdan are 25 de ani. A studiat un an în Danemarca. S-a întors în România pentru că nu se putea adapta. Nu-i plăceau colegii, se simțea singur, îi lipseau mama și tata, îi lipsea mâncarea românească și îi era dor de prietenii din țară.
Părinții au crezut că e doar un moft de vacanță.
Bogdan provine dintr-o familie cu preocupări pentru educație. Bunicii lui au fost profesori universitari, părinții lui sunt profesori universitari. Nu i-a lipsit nimic niciodată.
Părinții și bunicii, mătușile și unchii și tot ce mai are omul pe lângă casă, veneau în întâmpinarea dorințelor lui încă înainte ca acestea să fie pe deplin formulate. Așa a crescut.
A ales să rămână în România, în pofida rugăminților tuturor celor mai sus amintiți de a-și încheia studiile. Era ferm convins că va reuși să-și deschidă o afacere. Ca niște păpușari atenți la fiecare mișcare a creației lor, părinții au venit și în întâmpinarea acestei dorințe.
Nu s-a întâmplat. Totul îi era defavorabil. Legislația și planetele care nu se aliniau când trebuiau să se alinieze.
Când a venit în terapie a vorbit repede, încă de la prima întâlnire, despre ce ar vrea să rezolve:
- Sunt veșnic în căutarea de a face ceva cu viața mea.
- Sunt furios pe mama.
– Sunt nehotărât. Încep lucruri, dar nu duc nimic la bun sfârșit. Nici nu știu ce vreau să fac cu viața mea. Nu știu ce știu să fac. Adică la ce sunt bun. De fapt, nu am încredere că pot să fac ceva ca lumea. Auzi, „ca lumea”. Parcă a vorbit mama.
– Nu ai încredere că poți să faci sau nu ai încredere că rezultatul muncii tale va fi „ca lumea”?
– Nu e același lucru?
– Hai să vedem. Care a fost ultima încercare de a face ceva cu viața ta, cum spui?
– Am ținut câteva cursuri de tenis la complexul pe care îl deține un prieten. Am renunțat pentru că nu știu dacă sunt un antrenor bun. Și nu e vorba despre ce spune el sau cursanții. Au fost chiar cereri pentru grupa mea. E vorba despre cum mă simt eu. Dacă după câteva luni constat că nimeni nu progresează, că munca mea, deci, e un eșec?
– Cum te-ai simțit lucrând acolo?
– Foarte bine. Problema era când plecam spre casă. Aveam tot felul fel de îndoieli.
A descărcat un bagaj imens de „dacă”- uri și toate aveau legătură cu rezultatul muncii, nu cu munca in sine.
Nu se putea ca problema nr. 1 să nu aibă legătură cu problema nr. 2.
– Cum e cu furia față de mama?
– Nu mai suport furișările astea in viața mea. De fapt, mă exasperează că nu ascultă nimic din ce îi spun. Absolut nimic. Nu sunt un nerecunoscător. Am apartamentul meu pentru că mi l-au dăruit ai mei. Știu cât de mult înseamnă. Și crede-mă că e o bijuterie de care am mare grijă. Dar văd negru când ajung acasă și constat că ordinea mea e modificată după ordinea mamei.Nu ascultă. Am rugat-o să nu mai vină în apartamentul meu când nu sunt eu ca să-mi facă ordine. Am rugat-o de mai multe ori. Nu mă aude. Am rugat-o să înceteze să mai pună pe card bani mai mulți decât îi cer eu (!). Nu mă aude. Am rugat-o să nu mai ia rufele la spălat. Să le lase în coșul meu, mă ocup. Nu mă aude. Am ajuns să-i reproșez destul de obraznic toate astea. Rezultatul este că se supără foarte tare și plânge. Și îmi spune că sunt nerecunoscător pentru tot ce au făcut ei în viața asta pentru mine.
Nu mai am instrumente. Nu știu la ce metode să apelez ca să nu mai vină către mine cu lucruri pe care nu le cer. Ca să nu izbucnesc, ii evit, pe ea și pe tata. Rezultatul? Nu prea vrei să ne vezi.
Urmele lor sunt oricum peste tot. Într-o conversație banală de duminică, am spus la un moment dat că am fost in Dedeman, pentru că vreau să schimb ușa de la intrare. Miercuri am primit un telefon de la un nenea Meserie care mă întreba când poate veni să schimbe ușa. Cu ce? l-am întrebat. Cu noua ușă, zice. Și în secunda următoare primesc foto cu minunea. Îl sun și îl întreb când am stabilit noi doi să schimbăm ușa. Noi doi nu. Dar mama dumneavoastră…
Spune-mi, spune-mi ce ai fi făcut tu in locul meu.
Drum cu dublu sens
Între părinte și copil e un drum cu două sensuri. Când un sens se aglomerează prea tare, musai să intervină o instanță care să restabilească echilibrul. Altfel traficul e strangulat, cu efecte negative pe termen lung.
Aglomerarea se produce, de obicei, devreme, in copilărie și continuă în buclă.
Hai că nu poți să faci tu asta, lasă-mă pe mine.
Lasă că fac eu asta, ești prea mic, o să ai timp toată viața.
Nu de timp va duce lipsă, ci de încrederea că poate, că știe să facă și de încrederea că rezultatul muncii lui e valoros. Nimic nu se învață din poziția de martor.
Când umpli cu oferte culoarul dintre tine, părinte, și copilul tău, fără ca el sa fie parte din decizie sau din acțiune, îl păstrezi ca veșnic martor al lucrurilor pe care alții le fac. Pentru că alții pot, el nu. Pentru că alții știu cum. El nu. Nu încă. Dar când?
Principiul vaselor comunicante
Orice etapă de creștere căreia nu i se dă ce i se cuvine, rămâne ca un vas gol ce se cere umplut, la un moment dat.
Vă amintiți principiul vaselor comunicante învățat la fizică?
Când două sau mai multe vase sunt legate între ele printr-o țeavă prin care curge un lichid, fluidul turnat într-unul dintre recipiente va curge prin țeavă și în celelalte vase până când nivelul lichidului va fi același în toate recipientele.
Analog, ce punem într-o etapă de dezvoltare a copilului trece in mod firesc in următoarea. Și tot așa. Maturitatea ne găsește cu bagajul pe care l-am primit. Mai departe e treaba fiecăruia să facă ce știe mai bine cu toate cele dobândite.
Dacă vasul inițial e umplut cu acțiuni făcute de părinți în locul copiilor lor, asta va curge și mai departe. Până la umplere, până la saturație.
În viața reală, asta se traduce prin incapacitatea copilului, adolescentului și mai târziu a adultului de a decide pentru el însuși, de a avea inițiativă, de a acționa fără teama de eșec.
Dacă vasul inițial este umplut cu experiențele copilului supravegheate de părinte, cu încurajarea că poate face lucrurile potrivite vârstei sale de unul singur, tot asta va curge și mai departe.
În viața reală, asta se numește sănătate emoțională și integritate psihică.
Și acum cu cuvintele tale…
După atâtea principii și prințipuri, simt că ar trebui să simplific puțin lucrurile. Am învățat asta de la doamna Floare Comșa, profesoara mea de psihologie din liceu.
Încercam să o impresionez cu lecțiile învățate aproape pe de rost. Îmi plăcea ea, pentru că era foarte tânără și dezinvoltă. Îmi plăcea materia pe care o preda. Îmi plăcea felul în care o făcea.
Numai că nu mergea cu lecțiile învățate pe de rost. După ce-mi turuiam turuiala și nu mă întrerupea ca să nu-mi inhibe elanul, spunea doar atât: Și acum cu cuvintele tale.
O dată, de două ori, de atât de multe ori până s-a întâmplat declicul.
Așadar, cu cuvintele mele acum.
La 2-3 ani ai copilului nostru e minunat să-i arătăm cum se fac lucrurile și în pasul următor să-l ajutăm să experimenteze împreună cu noi. Copilul se simte în siguranță să încerce noul când simte că e protejat. Iar când i se potrivește pasul trei, să facă de unul singur ce și cât poate.
La 12-13 ani acumulările de la pasul trei îl ajută să aibă încredere că reușește să facă și fără ajutor o mulțime de lucruri. Crește încrederea în propriile-i abilități, se dezvoltă și se descoperă altele.
La 22-23 de ani privim un tânăr adult care ia decizii pentru sine. Greșelile inerente nu-l îngenunchează. A mai trecut prin așa ceva și s-a descurcat. E timpul ca părinții să devină martorii vieții unui adult responsabil. Coșurile de rufe sunt separate. Este și nu este doar o metaforă.
Epilog temporar
Bogdan a ales să nu mai fie furios pe mama și pe tot universul după ce a acceptat (greu) că trecutul nu se modifică. Prezentul însă, da, aici se poate. Și unde mai pui că nu trebuie să ceară voie mamei ca să aplice la un job. Două. Ca să nu mai spunem și că a început să le facă oferte de ajutor părinților săi. Premieră absolută, salutată la început cu nedumerire, cu suspiciune chiar.
Azi fac cumpărături. De ce aveți nevoie?
Duc eu mașina în service mâine, tata.
Eu i-am oferit doar imaginea drumului cu sens dublu. L-am rugat și să citească Principiul culoarului. Concluzia i-a aparținut:
Hai că pornesc eu spre ei pe celălalt sens. Pun ceva acolo, ceva de nerefuzat. Crezi că se va echilibra balanța? Oare vor accepta?
I-am lăsat în pace întrebările, netulburate de intervenția mea și Bogdan a zâmbit.
Am înțeles. Pornesc pe sensul meu de mers și vedem unde ajungem.
Până la următoarea oprire, vă doresc să aveți zile pline de inspirație. Și culoar relaxat!
